Dovedit științific: hoțul strigă primul „prindeți hoțul!”.
Cel care strigă pe la toate colțurile despre pupincurism, arătând prin somn cu degetul în oglindă, anume acesta va fi cel care va schimba, la prima ocazie și la primul interes, destinația săruturilor „vzasos”. Pentru că e convenabil așa. Pentru că are destulă nesimțire încât să nu-i pese că tata trage cu obrazul. Pentru că n-are atâta minte ca să înțeleagă că după fiecare ușă pe care o închide după el și după fiecare pod căruia îi dă foc, rămâne cu un om mai puțin pe lume care să-l respecte. Dar, vorba sfântă, prostu nu-i prost, dacă nu-i și fudul.
Fata cu unghii roz și ochi nevinovați, care ține o gură cât o șură, lamentându-se de, vai, curvele care se culcă cu boșorogi, stricându-i imaginea ei, fată cuminte și cu scopuri nobile în viață, anume asta va sări prima măcar și în patul dracului, dacă suma va fi mai mare decât pudoarea sufletului putred din născare.
Fata e ca abatere, tot căutam să zic odată și de asta.
Dar textul e dedicație. Pentru un pupincurist. Cel mai pupăcios pupincurist din Republica Moldova. Cred că doarme și visează frumos în fiecare seară – că are 5 guri în loc de una.
Să vrei. Trebuie să ai curaj să vrei. Când începi să vrei, pe jumătate ai. Acolo. În lumea care se deschide când încui seara ușa apartamentului pe dinăuntru.
Uneori doare să vrei. Alteori începi să vrei și în asta găsești tot ce ai vrut. Gata. Vrei. Acum nici nu mai trebuie să vrei. Dar continui să vrei, pentru că atunci când încetezi să vrei, simți nevoia să vrei iar.
Din momentul în care îți conștientizezi existența, vrei. De multe ori în a vrea găsești mai multă fericire decât în a obține ceea ce vrei. Iar când înțelegi asta, doare. Din nou. Și iar trebuie să începi să vrei. Ceva ce îți va fi și mai greu să obții. Ceva ce te va face mai mult timp să vrei.
Trebuie să ai curaj să vrei. Pentru că doare. Doare când vrei. Doare când nu vrei. Doare când ai vrut și nu ai avut. Doare când ai vrut, ai avut, dar ai înțeles că nu asta ai vrut. Doare, dar vrei.
Shi fignea, nu mai pot de durerea bloggerimii care n-o încăput ieri în limuzina de la Orange și de scârba sărmanilor sinistrați. S-au trezit moraliștii din noi. Brusc și în toți odată. Am donat salariul de o zi, de rând cu toți colegii, iar noi suntem foarte mulți. Toată familia mea ajută cu haine și produse. De toate se întâmplă. Acum ne închidem toți în case și înghițim cheile de scârba inundațiilor?
Da, e strașnic. Da, mi-e groază să mă gândesc la ceea ce simt sărmanii oameni. Dar asta nu înseamnă că trebuie să anunțăm doliu național și să arătăm pe la toate colțurile cât de tare ne doare sufletul pentru casele duse pe apa sâmbetei.
Dacă nu țipăm tot facebookul cât de nesimțiți îs cei care ieri s-au plimbat cu limuzina prin oraș, în timp ce unii oameni mâncau pâine uscată pe un țolic ud și cu picioarele în mâl, asta nu înseamnă că nu ne pasă și că avem aluminiu în loc de inimă, iar prin venele noastre curge plumb în loc de sânge. Și asta nu înseamnă că facem mai puțin decât cei care nu scapă nicio ocazie să se laude cu cei 200 de lei donați.
Și apoi, cred că cei care rup cămașa de pe ei de la atâta compasiune pentru sinistrați, nu fac asta decât din propria frustrare că nimeni nu le apreciază sufletul cât Nistru de mare.
Gata, nu mai zic nimic la acest subiect. Vor zice cei cu suflet mare, pe care la sigur îi va deranja că bloggerimea din limuzină mai are și nas să nu se simtă vinovată.
Acum un an, iată ce se întâmpla în parcul central – se năștea o idee. La naștere au venit moașe de prin toate colțurile tărâmului internaut moldav, iara mama ideii, un zmeu cu un cap, alt cap, încă un cap, încă alt cap și plus încă un cap, a avut parte de o naștere ușoară, în urma căreia a apărut un copil frumos, numit Privesc.Eu.
Timpul trecea și cât creșteau alții într-un an, Privesc.Eu creștea într-o săptămână. Numele lui a ajuns până la urechile crailor roșii, împăraților verzi și regilor albaștri. În timp ce craii vroiau să-și împartă moșiile cu el, iar muritorii de rând îi purtau pică pentru faima sa, Privesc.Eu își căuta de treaba sa, crescând de la o zi la alta mai înalt, mai drept, mai frumos și mai puternic.
***
Cât nu am luat-o definitiv prin miriște, ridic cana cu ceai, pe care o am acum lângă mine, și solemn spun: hip-hip, URA! Trăiască Privesc.Eu, care a făcut un pic mai fericiți jurnaliștii de la noi din țară 
În ultimul timp am fost mai mai puțin pozitivă, mai puțin zâmbitoare, mai puțin înțelegătoare și mai rătăcită în propriile gânduri decât altădată… O stare schimba pe alta de fiecare dată când soarele își schimba poziția pe cer, iar stările erau de fiecare dată mai ciocnite cap în cap… Un fel de schizofrenie incipientă… Și mereu, același gând: „De ce??? Eu doar nu sunt așa!”…
Nici cafeaua cu lapte, nici masajul, nici discuțiile cu persoanele speciale din viața mea, nici somnul, nici nesomnul, niciun film bun, nici „1984”, nici Beatles, Richard Marx, Rufus Wainwright, Noutilius Pompilius sau Agata Kristi nu mai erau în stare să mă facă să mă simt bine mai mult de 5 minute… Foarte grea și neînțeleasă stare…
***
Vineri spre sâmbătă, la ora 3.00, îmi iau zborul spre Marte. Merg acolo unde mă simt eu cel mai bine de mic copil… Acolo unde întâmpin primul răsărit și petrec ultimul apus… Acolo unde îmi place să țip ca pescărușul seara, pe plajă (aici urmează iminentul „prietenii știu de ce”)…
Vreau să mă întorc peste două săptămâni cu pieptul plin de aer care să-mi ajungă pentru mult timp înainte… Spre marea mea fericire, voi mai avea o mică evadare vara aceasta… Și vreau să trag și atunci mult aer în piept, cât pentru un an de zile…
Și mai vreau ca la întoarcere lucurile să… rămână la fel. Straniu, dar cea mai mare pierdere pe care am suportat-o anul acesta a fost pierderea optimismului… Mi s-a înfipt în vene o stare aproape cronică de „și azi ce se mai întâmplă?”…
***
Comentarii recente