Întotdeauna m-a deranjat la oameni lipsa criticii şi a ironiei faţă de propria persoană, tendinţa disperată, până la ridicol, de “a da bine”, iar de aici şi un evantai întreg de obiceiuri care şterg din carisma omului, pe care, indiscutabil, o are fiecare.

În mod special, mă deranjează o vorbă la moldoveni: “Da’ eu tot ce am de spus, spun omului în faţă!”. Şi o mai şi spun cu mândrie, de parcă asta ar fi o virtute, şi nu o lipsă elementară a câtorva ani de acasă… Şi nu o încredere  tâmpită (de unde s-o fi luat ea?) că pe oameni îi interesează părerea ta şi că ai dreptul moral să spui oricui, oricând, şi oricum ceea ce crezi…

Am citit, acum ceva timp, o postare la acest subiect, scrisă de Adrian Ciubotaru, pe blogul său, blog pe care eu îl citesc cu regularitate, pentru că Adrian scrie într-un fel care pe mine mă cucereşte – curat, inteligent, firesc şi cu mult sens…

Cu permisiunea lui Adrian, postez textul:

Când sinceritatea este o aroganţă

Oamenii nu-ţi iartă sinceritatea pe care o manifeşti doar pentru a arăta cât de deştept eşti. Oamenii nu suportă sinceritatea venită din aroganţă, acel gen de sinceritate apărută din comoditatea auto-contemplării valorii de sine.

E un truism, însă niciodată nu se repetă îndeajuns că sinceritatea nu este întotdeauna oportună.

Există o sinceritate care dezgoleşte de sens, la fel cum există o sinceritate care împuţinează.

Sunt sincerităţi care distrug poveşti. Sunt sincerităţi care vin din acreală.
Sunt sincerităţi care spun mai multe lucruri despre tine însuţi decât despre celălalt despre care eşti sincer. Sincerităţi care inhibă, distrug şi taie avânturi.

Mulţi îşi fac o mândrie din a fi sinceri în orice ocazie, cu orice prilej, însă nu ştiu că există sincerităţi care te rătăcesc în bătăliile altora.

Nu sunt întotdeauna sincer, mai bine spus, nu fac întotdeauna caz de sinceritatea mea. Cu alte cuvinte, încerc să nu arăt mereu ce inteligent şi isteţ sunt.
Linkul către postarea de pe blogul lui Adrian.