Discutam zilele acestea cu un prieten despre rostul nostru în viaţă. Original subiect de discuţie, nu? :D Ei, îşi au şi discuţiile astea banale locul lor… :) În fine, eu, aflându-mă acum într-un moment al vieţii în care încerc să înţeleg ce vreau, trebuie şi pot să fac în viaţă, sunt chiar un picuţ speriată de … incertitudinea şi nehotărârea mea, pe alocuri. Nu de alta, da’ mi-aş dori să înţeleg ACUM ce vreau să schimb, ca să nu pierd aiurea timp din preţioasa viaţă a mea. Da, da, ştiu… Niciodată nu e târziu şi totuşi!

Aşa mi-am amintit de nişte gânduri mâzgâlite cu un creion simplu, pe nişte foi galbene, de album, acum câteva luni, într-un moment de profundă evaluare a capacităţilor mele… La acel moment mi-a venit să le numesc „talente”, întrebări? :)

Or’, m-am pomenit, din senin, la vârsta de minus zece ani decât cea la care a murit Isus, fără vreun talent anume. Şi eu, care întotdeauna am fost de părerea că fiecare om are un „ceva” al său, ceva la care se pricepe mai bine decât la altceva şi mai bine decât altcineva… Ei, bine, iată eu n-am niciun talent.

În perioada păpuşelor şi a maşinuţelor, ca şi toate fetiţele, cred, eu urma să fiu medic, mai ales că şi părinţii mei şi-au dorit mereu acest lucru. După ce am injectat cu apă toate păpuşile, frunzele, roţile de la maşinuţe şi tot în ce intra acul, după ce am tăiat cu lama toate râmele pe care le-am găsit, le-am presurat cu „marganţovkă” şi le-am cusut la loc (asta cu asistenţa fratelui meu mai mare), am hotărât că am făcut destul de mult pentru medicină. Şi asta a fost unica mea orientare către viitor, în acea perioadă. Aşa, printre altele, vreau să vă spun că fratele meu mult timp spunea că el vrea să devină director de şcoală când va creşte mare. Dorinţă rar întâlnită la copii, dar lesne de înţeles. Or’, în acea perioadă, directorul de şcoală pare a fi cel mai puternic şi mai influent om de pe glob… :) Mai ales pentru băieţei, care au cel mai des onoarea de a fi invitaţi „la director în cabinet” :)…

Şi, după această abatere lirică, să revenim la subiect (vorba Georgetei Stepanov, care mi-a fost profesor la facultate).

Scriam cândva poezii… Muza veni pe la 10 ani. Mă părăsi pe la 17. Între timp, am înregistrat succese considerabile: am mâzgâlit sute de caiete cu ceea ce se pretindea a fi poezie, am mai ocupat nişte locuri de frunte pe la concursuri republicane (doritorilor le pot prezenta şi diplome :P), am publicat, timp de vreo 5 ani, poeziile-mi pe la diferite ziare şi reviste pentru copii şi adolescenţi, mai târziu, am apărut şi în vreo 5 anotologii. Apoi m-au luat pe sus chestiile de oameni maturi. Că, de, eram ditamai la anul II de facultate…

Înotam cândva mult. Îmi plăcea nespus. Şi acum îmi place. Doar că acum am început să nu mai am timp pentru bazin. Că trebuie cineva să răstoarne munţii Moldovei muncind… Mai ales când n-ai ce răsturna. Mai ales când ăsta e un motiv să nu mai munceşti.

În anii de şcoală frecventam tot ce se putea de frecventat: cercul de muzică, de dans, de desen etc. Nu am înregistrat succese remarcabile în niciunul dintre aceste domenii. În afară de muzică. Unii îmi lăudau vocea. Şi bunicăi mele îi plăcea cum cânt. Mă ruga mereu să cânt ceva. Şi acum mă mai roagă, atunci când merg acasă… Cheia carierei muzicale au fost cuvintele profesoarei de vocal, care a spus odată: „Cristina, tu dacă ai să te cauţi, şi talent îi ave’! ”. Pe mine aceste cuvinte m-au atins direct în orgoliul meu de artist. Pe loc m-am şi văzut pe o scenă enormă, scăldată în aplauze furtunoase… Ulterior, după absolvirea şcolii, cariera mea de „vedeată” s-a redus la fredonatul în baie, la cântecele de leagăn pe care i le cânt nepoţelului meu dulce şi la chefurile cu prietenii mei, când unul dintre ei, şi cel mai bun, de altfel, lua chitara, crezând că poate cânta la ea, şi zicea: hai să cântăm „Kukushka” (Kino), că, Cristinei îi place!

O altă tentativă de a descoperi vreun talent al personalităţii mele controversate a fost să mă înscriu la un curs de teatru dramatic, în clasa lui Octavian Grigoriu, fiul marelui Grigore Grigoriu. Din doi ani, cât a durat cursul, eu am frecventat doar unul, în care am învăţat vreo 10 frânturi de limbă, am încercat să mă regăsesc în teatrul absurdului, după care am descoperit crudul adevăr că nici actriţă nu mi-e sorit să fiu…

În tot acest timp, mă pregăteam şi pentru o carieră politică furtunoasă. Timp de vreo 4 ani am tot participat la seminare politice, şcoli de vară etc. În acea perioadă chiar am învăţat multe lucruri bune şi am cunoscut multă lume interesantă. Însă când am încetat să mai investesc în politicianul din mine, nici nu mai ştiu… Or, cred că la absolvirea facultăţii, perioadă în care mă simţeam tare ocupată. Atât de ocupată, încât am făcut teza de licenţă într-o săptămână. Întrebare: ce naiba altceva făceam??? Că prin cluburi şi discoteci precis că nu îmi pierdeam timpul.

Talentul pe care am mizat eu cel mai mult şi pe care l-am tot aşteptat să se manifeste a fost cel de jurnalist, fapt pentru care am şi dedicat 4 ani din micuţa mea viaţă anume acestei facultăţi. Însă chiar prin ultimul an de facultate a început să-mi dea târcoale întrebarea de care ne temem, probabil, toţi şi în diferite momente ale vieţii: „Da’ am făcut eu oare alegerea corectă?…” Mă frământă această întrebare şi acum, când încă nu m-am regăsit sufleteşte în vreun gen jurnalistic. Mai ales că am tupeul să nu vreau să fac multe lucruri. Că fudulia-i mare cucoană. Şi lenea – la braţ cu ea.

Şi, după cum ziceam la început, m-am pomenit la incontestabila maturitate că nu ştiu ce pot. Şi mi-e ciudă pe mine pentru asta. Şi mă întreb dacă mai este multă lume la fel de confuză. Şi mă întreb dacă mă complic prea mult sau prea puţin… Până una, alta, aştept ziua în care îmi va cădea şi mie un măr în cap…