De mică, îmi tot puneam pieptenele sub pernă când mă culcam. Ah, da, şi neapărat o pereche de ciorapi de ai lui tati scump al meu. Ah, da, şi o punguţă cu 25 de nume de băieţi, adunate cu mare chin, timp de câteva zile, de la prietene şi colege. Şi muream de ciudă că m-am născut ditamai pe 25. Şi muream de invidie că Snejana, buna mea prietenă şi colegă de bancă, e născută pe data de 3. Ce simplă şi lipsită de griji îmi părea viaţa ei în acele momente…

Dezamăgirea cea mare venea abia peste un an. În fiecare an visam persoane diferite. Încetişor – încetişor, mi-am visat toţi colegii de clasă, toţi vecinii şi, de câteva ori, pe Adrian Ursu. Mai mult, în fiecare an tot alegeam un nume nou – de la Gheorghe şi Ion, până la Ricardo şi Mohamed.

În anul II, împreună cu 2 prietene, am hotărât să trecem la artileria grea. Am chemat spiritele. După ce Viktor Ţoi ne-a refuzat frumos (noi ne-am zis că, probabil, era la o altă chemare deja), am hotărât să fim patrioţi şi am chemat duhul lui Grigore Grigoriu, care decedase cu vreo doi ani în urmă. Şi Grigore Grigoriu a venit. Of, credeţi-mă naivă, dar vreun an după aceea încă mai eram sigure că aşa a şi fost. Acum mă fac a nu ţine minte şi mi-e mai uşor să mă fac că plouă decât să ştiu că cred în prostii.

citeşte mai departe