De mică, îmi tot puneam pieptenele sub pernă când mă culcam. Ah, da, şi neapărat o pereche de ciorapi de ai lui tati scump al meu. Ah, da, şi o punguţă cu 25 de nume de băieţi, adunate cu mare chin, timp de câteva zile, de la prietene şi colege. Şi muream de ciudă că m-am născut ditamai pe 25. Şi muream de invidie că Snejana, buna mea prietenă şi colegă de bancă, e născută pe data de 3. Ce simplă şi lipsită de griji îmi părea viaţa ei în acele momente…

Dezamăgirea cea mare venea abia peste un an. În fiecare an visam persoane diferite. Încetişor – încetişor, mi-am visat toţi colegii de clasă, toţi vecinii şi, de câteva ori, pe Adrian Ursu. Mai mult, în fiecare an tot alegeam un nume nou – de la Gheorghe şi Ion, până la Ricardo şi Mohamed.

În anul II, împreună cu 2 prietene, am hotărât să trecem la artileria grea. Am chemat spiritele. După ce Viktor Ţoi ne-a refuzat frumos (noi ne-am zis că, probabil, era la o altă chemare deja), am hotărât să fim patrioţi şi am chemat duhul lui Grigore Grigoriu, care decedase cu vreo doi ani în urmă. Şi Grigore Grigoriu a venit. Of, credeţi-mă naivă, dar vreun an după aceea încă mai eram sigure că aşa a şi fost. Acum mă fac a nu ţine minte şi mi-e mai uşor să mă fac că plouă decât să ştiu că cred în prostii.

Ei bine, Grigore Grigoriu nu a fost foarte echidistant. Prietenei mele i-a spus că o să se căsătorească peste un an cu un băiat pe nume Vlad. În niciun an de zile, dansam la nunta pritenilor mei – Sofika şi Vlad. Mie mi-a spus că o să mă căsătoresc la 21 sau 23 de ani (acul oscila când la 1, când la 3) şi, de frică să nu ameţim rău de tot spiritul, n-am mai insistat. Şi mai buimacă am rămas când, după insistenţele noastre disperate de a ne arăta numele ursitului meu, spiritul scria, repetat, din ce în ce mai desluşit – N-I-C-O-L-A-E. :O Nicolae? Nu cunosc niciun Nicoale! Nu-mi place numele Nicolae!

Am 22 de ani. Nu m-am măritat anul trecut. Nu cunosc un alt Nicolae mai mic de 30 de ani, decât un verişor de al meu, pe care nu l-am văzut de vreo 3 ani şi care, ah, e însurat.

L-am mai întrebat noi pe spiritul marelui actor de una, de alta, de viaţă, de moarte… Grigore Grigoriu îşi cunoştea bine biografia. Cunoştea şi despre noi orice îl întrebam, până şi cum îl cheamă pe tatăl-socru al surorii mele. Ne-a mai spus că Dumnezeu şi rai nu există, dar diavolul şi iadul – da. Că sfârşitul lumii nu va fi niciodată. Că Voronin nu va fi preşedinte şi pentru a treia oară. Că voi trăi până la 93 de ani. (Aici am avut al doilea şoc psihologic, după Nicolae).

Multe ne-a mai spus Grigore Grigoriu. Dar al treilea meu şoc abia urma – după vreo 2 ore de discuţii, spiritului, probabil, îi plăcuse compania noastră şi n-a mai dorit să plece, când l-am rugat cum am ştiut noi mai frumos să o facă.

Or’…. voi nu vreţi să ştiţi ce teamnă se strecoară în sufletele a trei fete fricoase, în miez de noapte, la orele 3.00, într-o sufragerie largă, toată din lemn întunecat, cu un geam şi mai larg, descoperit, care dă într-o grădină încă şi mai largă, scufundată în întuneric şi fremătândă de copaci zbuciumaţi de vântul rece de toamnă târzie şi toate astea în prezenţa unui spirit care se agită între acul şi literele abia luminate de o lumânare veche, în ultima zvâcnire a vieţii sale neînsemnate.

Am murit şi înviat de 379 de ori în cele 30 de minute cât spiritul mai dădea semne de viaţă. A plecat el, într-un târziu, supărat că i-am tăiat cheful de vorbă. Foarte mult timp după aceea, nici eu, nici Sofika, nu treceam noaptea prin sufrageria ceea. Şi ce bine că la camera de baie din casa Sofikuţei poţi ajunge pe două căi, una dintre ele nefiind sufrageria cu pricina… :)

Şi acum se pune întrebarea: se merită, după o pauză de 3 ani, să-mi deranjeze cineva somnul dulce şi cuminte din simplul motiv că mi-am scăpat pieptenele sub pernă?