Cât nu m-a prins anul nou cu pixul în mână, fuga-fuguța să fac „otceotu”, să fiu în rând cu lumea.

O să spun scurt: anul 2010 a fost nebun! S-au întâmplat atâteaaaa lucruri în acest an! Că nu-mi ajung cifre pe tastatură ;)) Lucruri stranii, triste, vesele, frumoase, dar mai ales, nebune! Un an trăit în viteza a cincea, vorba poetului… Am plâns, am râs, am petrecut cu nopțile, am întâmpinat răsărituri, am iubit, am urât, am îmbrățișat, am pălmuit, apoi iar am plâns și iar am râs…! Și am zâmbit mult… :)

Au dispărut câțiva oameni din viața mea și pe zi ce trece înțeleg că e de bine. Dar, cel mai important, au apărut și reapărut unii oameni care-mi fac viața atâââât de frumoasă!

Încă ceva  - m-am schimbat mult în ultimul an. Brusc. În multe feluri :) Am devenit mai stăpână pe mine și cei din jurul meu :D nu mă înțelegeți greșit, dar eu prea mult timp am fost mult prea tolerantă cu mine și ceilalți. acum e mai greu, mai cu scârț, dar totuși mai bine, nu știu cum :)

Despre lucru, mai bine tac :D și aici nu numai prietenii înțeleg de ce ;) an debil și punct.

Probabil un an atât de special a meritat o dare de seamă mai drăguță și mai delicată, dar nu-i când, lume, nu-i când, că iată-iată bate orologiul și eu încă nu am cumpărat șampanie și suvenire :D

Te iubesc, viețișoara mea frumoasă și nebună!

Îmi tot zice lumea să scriu mai… „concret” :). Și nu aș fi împotrivă să o fac, DAR.

Despre ce aș scrie? Despre politică, nu, never. Și nici nu vreau să spun de ce un „nu” atât de categoric.

Despre oameni? Ah, mi-aș dori, mi-ar plăcea, dar să o fac așa, cu zahăr și lămâie. Pentru că mi se întâmplă să cunosc niște oameni de-a dreptul speciali și interesanți, pe care să-i tot admiri și să-i tot descoperi. Oameni pe care lumea îi cunoaște mai mult de la televizor sau de prin reviste. Pe unii am norocul să-i cunosc îndeaproape.

citeşte mai departe

Sunt fericită! Acum! În secunda asta! Și în mod normal aș fi aruncat laptopul din brațe, aș fi sărit prin casă, aș fi dat muzica tare, aș fi râs, aș fi făcut orice, numai nu să scriu pe blog. Pentru că mi se pare ceva fals, de parcă ai vrea cu tot dinadinsul să arăți că tu ești așa cool și că în viața ta totul e super ok și vobșe, și vobșe!

Dar așa cum am înțeles că postările mele lirice și lacrimogene creează impresia că eu nu știu să râd în hohote și să mă nebunesc ca și copilașii fără griji, am hotărât să las posterității acest mesaj, cu menirea ca el să transmită din veac în veac fericirea mea frenetică de moment. Și dacă stră-strănepoții mei vor citi peste ani acest blog, ap vreau să le spun:

„Copchiii cui vă are :D, să știți că „stră-strămâca” voastră a fost o fată de o inteligență, frumusețe și gingășie rară, cu un zâmbet fermecător, după care se topeau toți bărbații de la Papură Vodă încoace :D și stră-strămâca voastră a fost așa de klassnaia, cum voi nișodată n-o s shiț :D și stră-strămâca voastră acum e fericită, pentru că a vorbit un sac de ceasuri cu un suflet drag, care știe s-o aline și s-o binedispună, ca nimeni altcineva… acum stră-strămâca voastră se retrage, pentru că are de trăit și de bucurat de viață încă vreo jumătate de secol înainte și n-are când sta la taifas :D ne vedem pe lumea cealaltă, copchiii cui vă are :D”

of, ce bred :D da dincolo de bred, o morală așa de banală, dar așa de adevărată… mergeți, sunați, scrieți oamenilor speciali și dragi în secunda în care simțiți asta.. indiferent de timp, spațiu și, da, poh de etichetă :D

Unul dintre cei mai apropiați oameni din lume mi-a spus odată: „tu pur și simplu nu știi să iubești…”

Ce mai contează că a spus-o la ciudă și că „nu asta a vrut să spună”?… A spus-o. Și deși au trecut ani de zile, fraza asta mă urmărește ca o pisică neagră și de fiecare dată când pierd încrederea cuiva sau încrederea în cineva, când pierd un om, o relație, o dragoste, o prietenie, îmi răsună în cap… ca un dangăt de înmormântare.

În viața de zi cu zi nu mereu sunt sinceră. Pentru că nu trebuie să fim sinceri cu toată lumea. Pentru că nici noi, nici cei din jurul nostru, nu au nevoie de sinceritate. Dacă aș fi mereu sinceră, ar însemna să trimit la origini zilnic pe cineva. Și.. nu.

Însă. Mereu am fost sinceră cu cei apropiați. Și dacă mă trezesc cu gândul că îmi iubesc familia, prietenii, oamenii speciali din viața mea, țin cu tot dinadinsul să le spun sau să le arăt asta. Și dacă sunt veselă, sunt soare pentru cei scumpi. Și dacă mi-e trist, nu le ascund asta. Și dacă vreau singurătate, le-o cer. Și dacă vreau să plec, plec. Și revin când e de revenit. „Ca să ceri, trebuie să oferi”… Eu mă ofer oamenilor dragi toată, cu bune, cu rele, cu tot ce sunt și tot ce am.

Ca să ce? Ca să aud că „nu știu să iubesc”? Mă iertați, dar să iubești înseamnă să oferi celor dragi doar zâmbet, soare și dragoste nemărginită? Să te sacrifici, să te îneci de plâns în baie, noaptea, ca dimineața să le poți zâmbi celor care „știu cum să te iubească”? Cum să iubești oamenii care vor doar o parte din tine – partea luminoasă, partea pe înțelesul lor?

Și cu fluturii cum rămâne? Fluturii sunt colțișoarele sufletului nostru… Nevoia de singurătate… Nevoia de ceva nepământesc… Nevoia de absolut… Nevoia altor fluturi… Nevoia de a fi înțeles fără cuvinte… Nevoia de a-ți fi acceptat zborul… Fără întrebări… Fără răspunsuri… Toți avem fluturi în suflet… Dar mulți îi omoară… Pentru că nu-i înțeleg… Iar oamenii se tem de neînțeles…

Niciodată nu am căutat rețete pentru a afla cum trebuie să iubesc „corect”. M-am încăpățânat să cred că există iubire necondiționată și… nu. Gândurile astea și dangătul de înmormântare mă frământă de atâta amar de vreme, că nu mai cred să-și găsească vreodată ieșire… E greu… Mi-e atât de greu să spun unele lucruri… Pentru că mă tem că va fi prea mult.. Că vor distruge… Că vor răni oamenii pe care „pur și simplu nu știu cum să-i iubesc”…

Să știi să vezi în suflet. În sufletul-aproape.

Ca să-l cuprinzi dintr-o suflare și să dezlegi greul. Și să arzi cu el. Și să vezi prin el, în el. Și să râzi când râde. Și să-l săruți pe creștet când plânge. Și să zbori până la doamne-doamne și-napoi. Cu el. Pentru el.

Pentru că liniștea sufletului e mult. E prea mult ca să riști să vezi cât de mult. Și o viață de tăcere pentru un suflet e mult. Fură-i tăcerea. Eliberează-i sufletul. Sărută-i cerul greu și mut…

Pentru că e mult prea mult suflet aici pentru o lume atât de mică și un zbor atât de înalt…