Azi, cred că pentru prima dată în viaţă, am primit plăcere de la călătoria cu taxi-ul… Azi pentru prima dată m-am lăsat pe bancheta din spate, privind prin geam, ascultând în căşti la maxim muzică retro, lăsând razele de soare să-mi alinte privirea…

Pentru prima dată nu am stat încordată, din cauza că întârzii groaznic şi că, of, Doamne, iar mi-a nimerit cel mai adormit şofer din lume… Nu am stat ca pe ace, cocoţată în spatele şoferului, încercând, cât de dulce şi frumos pot eu, să-i explic că… poate totuşi e mai rapid dacă o cotim pe Columna încă de lângă medicină, unde e mai liberă circulaţia, şi nu de pe Puşkin, unde, indiferent, ambuteiaj sau nu, tre’ să admiri poponeţele multiplelor troleibuze, să aştepţi toate maşinile care încearcă să iasă din aşa-zisa parcare şi, of….

Azi nu au fost toate astea… pentru prima dată nici pentru o clipă nu m-am gândit pe unde merge şoferul… azi nu întârziam…

Eu admiram soarele care se iţea somnoros de după orizont, la 6.30 (ruşine lui! Eu m-am trezit la 6.00)… ascultam Your favorite toy şi visam… Am la ce visa… am 22 de ani şi 7 miliarde de vise…