Mi-e tare dor de el… de cel care mă iubeşte enorm, deşi nu mi-a spus-o niciodată…

*****

În prima clipă când l-am văzut, am rămas fermecată de albastrul tulburător al ochilor lui… Un albastru de care vezi doar în cer, vara… O privire adâncă şi pură, care s-a întâlnit cu a mea pentru o clipă, dar s-a pierdut repede în mulţime… Iar privirea mea a rămas ţintită locului, buimacă, larg deschisă, urmărind-o pe a lui… Eram pierdută… Într-o clipă am ştiut că îl iubesc şi că pentru el aş face aproape orice pe lumea asta…

Timpul trecea… Ne apropiam tot mai mult… Când a început să mă iubească şi el, nu ştiu… “El doar cu tine e aşa”, spuneau toţi cei care ne vedeau împreună…

Iar zâmbetul lui… ah, cât i-am mai furat zâmbetul… cu câtă disperare i l-am cerşit şi i-l mai cerşesc şi acum… Prostuţa de mine, de unde să ştiu cât de mult se ataşase şi el, între timp, de mine?… De unde să ştiu că ziua lui începea frumos numai dacă îmi dădea un sărut, pe furiş, în zori de zi… în timp ce eu încă dormeam… de unde să ştiu că peste tot mă căuta cu privirea, iar când mă vedea, i se lumina privirea de două ori mai tare?… De unde să ştiu, dacă el nu mi-a spus-o niciodată???

*****

Acum, că nu ne-am văzut de ceva timp, mă surprind adesea că privesc pierdută într-un punct şi mă gândesc la el… Şi aş lăsa tot, aş rupe depărtarea cu dinţii, aş sfida timpul, oamenii, obligaţiile, doar ca să ajung la el, să-l îmbrăţizez, să-i spun că îl iubesc cum n-am crezut că sunt în stare, că orice ar fi, eu sunt, exist, în mare parte, anume pentru el…

Mă linişteşte gândul că e fericit. Ştiu asta. Şi tot acest gând îmi potoleşte dorul… Ştiu că zâmbeşte des, că sărută pe cineva dimineaţa, că îmbrăţişează cu dragoste înainte de somn… Şi mai ştiu că mă iubeşte… că îmi duce dorul mi-a spus-o chiar el şi era trist când mi-a spus-o…

Vara trecută am petrecut împreună o lună în care am respirat prin dragostea faţă de el… Simţeam că mă sufoc uneori doar de la privirea şi zâmbetul lui… nu mai zic de momentele în care mă îmbrăţişa, pe neprins de veste, strâns-strâns!… sau când îmi aducea ceva gustos, să mâncăm împreună… sau când venea cu vreun chiţibuş sau vreo floricică, ca să mă bucure, să mă impresioneze.. sau plimbările noastre de seară, pe drumurile de ţară din satul meu de baştină…

*****

“Cum îl cheamă pe cavaler?”, mă întreabă o bătrânică ce-şi paşte cuminte boboceii în faţa porţii, în timp ce noi doi ne plimbam pe drumurile copilăriei mele…

Îl privesc sfioasă şi, zâmbind, îi răspund: “Bogdan…”.

“E al tău?”, insistă bătrânica, sprijintă în cârjă.

“Nu, e al surorii mele….”, îi răspund eu, şoptit.

…”ş-ş-ş…”, “a-a-a…” – îngân încetişor asupra căruciorului în care doarme micuţul meu nepoţel… :)