Nu am mai fost acasă de opt luni de zile…

*****

Acum 10-15 ani… În această zi mă trezea mămica, frumos și dulce, cum știe numai sufletul de mamă să te scoată din lumea viselor… „Nicuța, Nicușor, Hristos a înviat…”

Și mă trezeam… în această zi mă trezeam repede… De cu seară adormeam cu nerăbdarea în suflet să vină mai repede dimineața…! Îmi plăcea la nebunie să mă spăl pe față într-un vas cu apă în care se afla un ou roșu, unul alb și să văd bănuții strălucind la fundul apei…! Vedeam în acest obicei un farmec de nedescris, nici acum nu știu de ce… :-?

Îmi amintesc de sărbătorile de Paște din copilărie și mi se asociază mereu cu zilele nespus de însorite… Și acele raze de soare care luminau casa… și masa de sărbătoare plină cu bucate delicioase, cum doar mămica mea (și a fiecăruia) poate găti… și ciripitul păsărilor… și adierea îmbătătoare de primăvară… și lătratul câinilor din sat… și „Hristos a înviat!”-ul oamenilor care trec pe drum… și vocea puternică, dar binevoitoare a tăticului meu, care răspundea „Adevărat a înviat! Încotro?”…  și bunica mea, care nu vine niciodată cu mâna goală – mereu vine cu ceva ce are și acest ceva e atât de sincer și… nevinovat… un buchețel de toporași… niște mere dulci… niște bomboane deloc scumpe, dar… de la bunica! Și dragostea pe care o citeam în ochii tuturor… mezina familiei, fiecare se simțea oarecum obligat să mă ocrotească, să mă alinte, să mă bucure… :”> Mereu am simțit asta și mereu am încercat să nu profit… De fapt, nici nu era nevoie… :)

*****

Iar astăzi… M-a trezit alarma la 6.30. În cameră – întuneric, rece, de la balcon se întrezăreau niște raze de soare zgârcite și… străine… (hm…. până acum nu mi-au mai părut așa…) nu ca cele din casa copilăriei mele… Fără niciun sentiment anume, am făcut ce am făcut prin casă, nu știam cum circulă transportul, așa că am chemat un taxi… Operatoarea mi-a răspuns „înfiptă”… O înțeleg și pe ea… are și ea amintirile ei, din casa ei cu soare, din copilăria ei, iar azi, ca și mine, a fost trezită de alarmă, nu de mămica ei, cu un sărut pe frunte…

Șoferul însă a fost foarte amabil… nu a fumat… nu a încercat să lege discuții despre „ei, cum să trăiești în țara asta?”, dar mi-a urat, la sfârșit de drum, să am o zi frumoasă, iar mie mi-a căzut tare călduță pe suflet urarea lui…

*****

Totuși sunt mulțumită și liniștită că cei dragi mie sunt fericiți și nu sunt singuri în această zi… Mămica e cu tăticul, care azi a și venit acasă… Se pregătesc de Blajini de pe acum ;)), că, de, vin toți cei trei pui acasă… cu încă alți doi, la fel de scumpi (ginerele, adică soțul surorii mele, și nepoțelul – unicul, aurul familiei, cel pe care nu știu cum o să-l împărțim cu toții :X…! ) Ceilalți oameni dragi – la fel, au avut cu cine ciocni astăzi ouă roșii… (Totuși ce tristețe am simțit când am scris fraza precedentă…)

*****

Mai am de trăit cu aceste sentimente copleșitor de triste totuși încă cinci zile… După asta voi strânge în brațe cei mai dragi oameni din lume… Și îi voi strânge așa ca să-mi ajungă acea îmbrățișare pentru mult-mult-mult timp…!

*****

Nu am mai fost acasă de opt luni de zile…