Archive for » iunie, 2010 «
În ultimul timp am fost mai mai puțin pozitivă, mai puțin zâmbitoare, mai puțin înțelegătoare și mai rătăcită în propriile gânduri decât altădată… O stare schimba pe alta de fiecare dată când soarele își schimba poziția pe cer, iar stările erau de fiecare dată mai ciocnite cap în cap… Un fel de schizofrenie incipientă… Și mereu, același gând: „De ce??? Eu doar nu sunt așa!”…
Nici cafeaua cu lapte, nici masajul, nici discuțiile cu persoanele speciale din viața mea, nici somnul, nici nesomnul, niciun film bun, nici „1984”, nici Beatles, Richard Marx, Rufus Wainwright, Noutilius Pompilius sau Agata Kristi nu mai erau în stare să mă facă să mă simt bine mai mult de 5 minute… Foarte grea și neînțeleasă stare…
***
Vineri spre sâmbătă, la ora 3.00, îmi iau zborul spre Marte. Merg acolo unde mă simt eu cel mai bine de mic copil… Acolo unde întâmpin primul răsărit și petrec ultimul apus… Acolo unde îmi place să țip ca pescărușul seara, pe plajă (aici urmează iminentul „prietenii știu de ce”)…
Vreau să mă întorc peste două săptămâni cu pieptul plin de aer care să-mi ajungă pentru mult timp înainte… Spre marea mea fericire, voi mai avea o mică evadare vara aceasta… Și vreau să trag și atunci mult aer în piept, cât pentru un an de zile…
Și mai vreau ca la întoarcere lucurile să… rămână la fel. Straniu, dar cea mai mare pierdere pe care am suportat-o anul acesta a fost pierderea optimismului… Mi s-a înfipt în vene o stare aproape cronică de „și azi ce se mai întâmplă?”…
***
Adevărata faţă a omului poate fi văzută în momentele de panică ale acestuia, da? Iar vorbind concret despre societatea noastră, alintată cum este ea, momentele de panică se reduc la situaţiile în care confortul omului este pus în pericol.
Cum altfel? Peste noi cutremure nu dau, ultimul care s-a simțit mai binișor a fost prin 2004-2005… Ploi, la fel.. A fost o ploaie mare prin 90-92, nu ţin minte exact, straşnică ploaie, mi-e groază să-mi amintesc…
Bun, acum despre adevărata față a noastră, a celor care suntem, aparent, cuminți și educați. Cea mai relevantă situație în care omul poate fi văzut până în măduva coastelor este șezutul într-un rând enorm. Ca sălbaticii. Privim cu răutate. Cel de alături ar putea atenta la bucata noastră de carne vie. E destul ca unul să treacă mai în față, din diferite motive, poate să privească ceva mai de aproape, poate să întrebe până la ce oră lucrează, că toți sar în cap: „Cața-cața-cața!”… citeşte mai departe
Stă în mine un țipăt, gata-gata să se rupă de pe buze… Nu știu de unde izvorăște…Nu știu ce îl oprește atâta amar de vreme să erupă…
Uneori, serile, mă simt bolnavă… așa de bolnavă moral… Este o stare de o tristețe grea și deasă… Parcă simt cum mi se împiedică respirația de pe buze, se rostogolește calică până pe la mijlocul gâtului și acolo se încâlcește cu țipătul nestrigat și… crește în el… Urăsc și mă complac totodată în starea asta… Pe cât e de grea, pe atât e de unică… Unica în care nu e loc de altcineva…
Senzație că sufletul sau ceea ce numim noi suflet, acolo, la mijlocul pieptului, este strâns într-un pumn mare și bătătorit… atât de vie această senzație…
Dar, aaahhh…. țipătul! În ce pădure să merg să-l smulg din mine cu mâinile pline de sânge, să-l tai cu o bucată de sticlă, găsită în glod…? Mi-a zâmbit tristețea… iar eu i-am zâmbit înapoi… Nu se poate să-i zâmbești, voi să nu-i zâmbiți… Ea, neiubită fiind prin esența ei, se atașează disperat de cei care au lipit-o măcar odată la piept…
Comentarii recente