Stă în mine un țipăt, gata-gata să se rupă de pe buze… Nu știu de unde izvorăște…Nu știu ce îl oprește atâta amar de vreme să erupă…

Uneori, serile, mă simt bolnavă… așa de bolnavă moral… Este o stare de o tristețe grea și deasă… Parcă simt cum mi se împiedică respirația de pe buze, se rostogolește calică până pe la mijlocul gâtului și acolo se încâlcește cu țipătul nestrigat și… crește în el… Urăsc și mă complac totodată în starea asta… Pe cât e de grea, pe atât e de unică… Unica în care nu e loc de altcineva…

Senzație că sufletul sau ceea ce numim noi suflet, acolo, la mijlocul pieptului, este strâns într-un pumn mare și bătătorit… atât de vie această senzație…

Dar, aaahhh…. țipătul! În ce pădure să merg să-l smulg din mine cu mâinile pline de sânge, să-l tai cu o bucată de sticlă, găsită în glod…? Mi-a zâmbit tristețea… iar eu i-am zâmbit înapoi… Nu se poate să-i zâmbești, voi să nu-i zâmbiți… Ea, neiubită fiind prin esența ei, se atașează disperat de cei care au lipit-o măcar odată la piept…