În ultimul timp am fost mai mai puțin pozitivă, mai puțin zâmbitoare, mai puțin înțelegătoare și mai rătăcită în propriile gânduri decât altădată… O stare schimba pe alta de fiecare dată când soarele își schimba poziția pe cer, iar stările erau de fiecare dată mai ciocnite cap în cap… Un fel de schizofrenie incipientă… Și mereu, același gând: „De ce??? Eu doar nu sunt așa!”…

Nici cafeaua cu lapte, nici masajul, nici discuțiile cu persoanele speciale din viața mea, nici somnul, nici nesomnul, niciun film bun, nici „1984”, nici Beatles, Richard Marx, Rufus Wainwright, Noutilius Pompilius sau Agata Kristi nu mai erau în stare să mă facă să mă simt bine mai mult de 5 minute… Foarte grea și neînțeleasă stare…

***

Vineri spre sâmbătă, la ora 3.00, îmi iau zborul spre Marte. Merg acolo unde mă simt eu cel mai bine de mic copil… Acolo unde întâmpin primul răsărit și petrec ultimul apus… Acolo unde îmi place să țip ca pescărușul seara, pe plajă (aici urmează iminentul „prietenii știu de ce”)…

Vreau să mă întorc peste două săptămâni cu pieptul plin de aer care să-mi ajungă pentru mult timp înainte… Spre marea mea fericire, voi mai avea o mică evadare vara aceasta… Și vreau să trag și atunci mult aer în piept, cât pentru un an de zile…

Și mai vreau ca la întoarcere lucurile să… rămână la fel. Straniu, dar cea mai mare pierdere pe care am suportat-o anul acesta a fost pierderea optimismului… Mi s-a înfipt în vene o stare aproape cronică de „și azi ce se mai întâmplă?”…

***

citeşte mai departe