Adevărata faţă a omului poate fi văzută în momentele de panică ale acestuia, da? Iar vorbind concret despre societatea noastră, alintată cum este ea, momentele de panică se reduc la situaţiile în care confortul omului este pus în pericol.

Cum altfel? Peste noi cutremure nu dau, ultimul care s-a simțit mai binișor a fost prin 2004-2005… Ploi, la fel.. A fost o ploaie mare prin 90-92, nu ţin minte exact, straşnică ploaie, mi-e groază să-mi amintesc…

Bun, acum despre adevărata față a noastră, a celor care suntem, aparent, cuminți și educați. Cea mai relevantă situație în care omul poate fi văzut până în măduva coastelor este șezutul într-un rând enorm. Ca sălbaticii. Privim cu răutate. Cel de alături ar putea atenta la bucata noastră de carne vie. E destul ca unul să treacă mai în față, din diferite motive, poate să privească ceva mai de aproape, poate să întrebe până la ce oră lucrează, că toți sar în cap: „Cața-cața-cața!”…

Sau, ceea ce fac de obicei eu, stau la un pas depărtare de persoana din fața mea. Urăsc îmbulzeala. Nu suport să fiu atinsă de mulțime. Dar ce folos că eu îl las pe cel din față să respire? Persoana din urma mea îmi suflă în ceafă. Iar dacă mai fac un pas într-o parte, înt-o milisecundă rândul s-a strâns „garmoșcă” și când vine rândul meu, vreau să-mi ocup locul și iarăși toți: „Cața-cața-cața!”…

Iarna asta am avut și eu o evadare din cei 7 ani de acasă, care nu-s 7, da-s 5. La medic. Rând. Abia mă țin pe picioare după 2 zile cu temperatură 40, trebuie să trec numaidecât un control, abia am mers cele două cartiere de acasă până la policlinică, după ce am așteptat să treacă vreo 10 persoane înaintea mea, mai aveam două de așteptat… Vine o bătrână, bodraia, că de era mai chinuită, poate reacționam altfel, nu știu ce-o vorbit cu restul, eram dusă cu gândurile, dar aud că mi se adresează pe un ton obișnuit, nici tu rugăminți, nici tu ochii motanului din Shrek, și îmi zice: „O să-mi dai, te rog, voie să trec, sunt bolnavă”. PPȚ! „Aici sănătoși nici nu vin”, am bolmojit indiferentă, iar când mi-a venit rândul, m-am ridicat calm și am intrat la medic. Nu știu ce cuvinte mi-a urat cheochea din urmă, nu știu de câte ori și-a amintit cât de minunată la suflet era ea și toată generația ei la vârsta mea… Îmi era totuna… absolut… Pe urmă, ce-i drept, mi-a fost rușine.