S-a întâmplat întâmplător o întâmplare întâmplătoare în țărișoara asta a noastră, bătută de ploi, sărăcie, prostie, talente pierdute, vipuri și… secretare. Și anume. Într-o noapte, zâna cea bună a bătut din palme și a doua zi dimineața, toate secretarele din țară s-au trezit: asistente, manageri de oficii, „mâini drepte” (cu stânga e mai greu), numai secretare – nu.

Odată cu noua funcție, mai bine zis, cu noua denumire a funcției, toată lumea a decis că și atribuțiile trebuie să fie altele, mai pretențioase. Acum unde te întorci, toți își impun importanța susținută de badge-ul atârnat de gât, pe care scrie mândru și frumos o funcție de nedeslușit. Și zică lumea ce vrea, da asta e rezultatul progresului pe hârtie. Vă dați seama cu cât crește aprecierea de sine a nu neapărat inteligentei, dar tinerei și frumoasei Alinuța, care a avansat de la funcția de secretară – la cea de asistentă? Ce mai contează că tot face cafea, programează întâlniri și face curățenie în acte? Acum Alinuța e asistentă!

Dovedit științific: hoțul strigă primul „prindeți hoțul!”.

Cel care strigă pe la toate colțurile despre pupincurism, arătând prin somn cu degetul în oglindă, anume acesta va fi cel care va schimba, la prima ocazie și la primul interes, destinația săruturilor „vzasos”. Pentru că e convenabil așa. Pentru că are destulă nesimțire încât să nu-i pese că tata trage cu obrazul. Pentru că n-are atâta minte ca să înțeleagă că după fiecare ușă pe care o închide după el și după fiecare pod căruia îi dă foc, rămâne cu un om mai puțin pe lume care să-l respecte. Dar, vorba sfântă, prostu nu-i prost, dacă nu-i și fudul.

Fata cu unghii roz și ochi nevinovați, care ține o gură cât o șură, lamentându-se de, vai, curvele care se culcă cu boșorogi, stricându-i imaginea ei, fată cuminte și cu scopuri nobile în viață, anume asta va sări prima măcar și în patul dracului, dacă suma va fi mai mare decât pudoarea sufletului putred din născare.

Fata e ca abatere, tot căutam să zic odată și de asta.

Dar textul e dedicație. Pentru un pupincurist. Cel mai pupăcios pupincurist din Republica Moldova. Cred că doarme și visează frumos în fiecare seară – că are 5 guri în loc de una.

Shi fignea, nu mai pot de durerea bloggerimii care n-o încăput ieri în limuzina de la Orange și de scârba sărmanilor sinistrați. S-au trezit moraliștii din noi. Brusc și în toți odată. Am donat salariul de o zi, de rând cu toți colegii, iar noi suntem foarte mulți. Toată familia mea ajută cu haine și produse. De toate se întâmplă. Acum ne închidem toți în case și înghițim cheile de scârba inundațiilor?

Da, e strașnic. Da, mi-e groază să mă gândesc la ceea ce simt sărmanii oameni. Dar asta nu înseamnă că trebuie să anunțăm doliu național și să arătăm pe la toate colțurile cât de tare ne doare sufletul pentru casele duse pe apa sâmbetei.

Dacă nu țipăm tot facebookul cât de nesimțiți îs cei care ieri s-au plimbat cu limuzina prin oraș, în timp ce unii oameni mâncau pâine uscată pe un țolic ud și cu picioarele în mâl, asta nu înseamnă că nu ne pasă și că avem aluminiu în loc de inimă, iar prin venele noastre curge plumb în loc de sânge. Și asta nu înseamnă că facem mai puțin decât cei care nu scapă nicio ocazie să se laude cu cei 200 de lei donați.

Și apoi, cred că cei care rup cămașa de pe ei de la atâta compasiune pentru sinistrați, nu fac asta decât din propria frustrare că nimeni nu le apreciază sufletul cât Nistru de mare.

Gata, nu mai zic nimic la acest subiect. Vor zice cei cu suflet mare, pe care la sigur îi va deranja că bloggerimea din limuzină mai are și nas să nu se simtă vinovată.

Acum un an, iată ce se întâmpla în parcul central – se năștea o idee. La naștere au venit moașe de prin toate colțurile tărâmului internaut moldav, iara mama ideii, un zmeu cu un cap, alt cap, încă un cap, încă alt cap și plus încă un cap, a avut parte de o naștere ușoară, în urma căreia a apărut un copil frumos, numit Privesc.Eu.

Timpul trecea și cât creșteau alții într-un an, Privesc.Eu creștea într-o săptămână. Numele lui a ajuns până la urechile crailor roșii, împăraților verzi și regilor albaștri. În timp ce craii vroiau să-și împartă moșiile cu el, iar muritorii de rând îi purtau pică pentru faima sa, Privesc.Eu își căuta de treaba sa, crescând de la o zi la alta mai înalt, mai drept, mai frumos și mai puternic.

***

Cât nu am luat-o definitiv prin miriște, ridic cana cu ceai, pe care o am acum lângă mine, și solemn spun: hip-hip, URA! Trăiască Privesc.Eu, care a făcut un pic mai fericiți jurnaliștii de la noi din țară :)