Shi fignea, nu mai pot de durerea bloggerimii care n-o încăput ieri în limuzina de la Orange și de scârba sărmanilor sinistrați. S-au trezit moraliștii din noi. Brusc și în toți odată. Am donat salariul de o zi, de rând cu toți colegii, iar noi suntem foarte mulți. Toată familia mea ajută cu haine și produse. De toate se întâmplă. Acum ne închidem toți în case și înghițim cheile de scârba inundațiilor?

Da, e strașnic. Da, mi-e groază să mă gândesc la ceea ce simt sărmanii oameni. Dar asta nu înseamnă că trebuie să anunțăm doliu național și să arătăm pe la toate colțurile cât de tare ne doare sufletul pentru casele duse pe apa sâmbetei.

Dacă nu țipăm tot facebookul cât de nesimțiți îs cei care ieri s-au plimbat cu limuzina prin oraș, în timp ce unii oameni mâncau pâine uscată pe un țolic ud și cu picioarele în mâl, asta nu înseamnă că nu ne pasă și că avem aluminiu în loc de inimă, iar prin venele noastre curge plumb în loc de sânge. Și asta nu înseamnă că facem mai puțin decât cei care nu scapă nicio ocazie să se laude cu cei 200 de lei donați.

Și apoi, cred că cei care rup cămașa de pe ei de la atâta compasiune pentru sinistrați, nu fac asta decât din propria frustrare că nimeni nu le apreciază sufletul cât Nistru de mare.

Gata, nu mai zic nimic la acest subiect. Vor zice cei cu suflet mare, pe care la sigur îi va deranja că bloggerimea din limuzină mai are și nas să nu se simtă vinovată.