veneam azi seara spre casă… obosită… tristă… răvășită… după o zi grea și stresantă  la serviciu… după o discuție cu o persoană din trecut… după încă o zi de chin cu durerea în gât și cu frigul în oase… atât de pierdută în gânduri eram, încât am și trecut de strada mea…

întorcându-mă două cartiere pe jos, m-am oprit la un chioșc, zărind-o pe Sarah Jessica Parker pe coperta Cosmopolitan a acestei luni… „soarta” – mi-am zis, zâmbind în gând și cerând revista… pentru mine Parker va rămâne mereu Carrie Bradshaw – femeia sirenă, care știe să învețe lecția din fiecare situație e vieții… și să treacă de următorul colț al străzii cu zâmbetul zglobiu pe buze și cu sclipire în priviri…

coborând pe străduța mea îngustă și cuminte, am ajuns din urmă un cuplu… cam de vreo 40-50 de ani… el șchiopătând… ea, într-o scurtă bărbătească, ducând un săculeț cu vreo 10-20 de ardei dulci… în cealaltă mână ținea mâna lui… iar el în cealaltă mână ținea bastonul…

brusc, m-am rupt de propriile trăiri… îmi era interesant de unde vin, unde se duc… oare… se iubesc?… ei, cum să nu se iubească, dacă și pe așa frig, șchiopătând și cu mâinile ocupate, tot se țin de mână… „orez avem?”, întreabă el, încet… „avem un săcușor întreg”, zice ea, și mai încet… „poate trebuia să luăm și oleacă de farș?”, întreabă el… „ei, lasă Igor, o-i face mai multă prăjitură cu ceapă și tomat și ia să vezi ce bun o să fie”, răspunde ea, cuminte…

***

uneori, din senin, cade cerul… cerul e greu.

cei care nu știu să țină cerul deasupra noastră nu vor înțelege niciodată. nu vor înțelege de ce. și ce. și cum. pentru că cerul e greu și nu se poate ca el să cadă. el strivește fluturii. fluturii sunt firavi. și dor când mor.

cei care permit cerului să cadă peste noi nu știu că acesta strivește fluturii care nu vor mai reînvia niciodată. iar alți fluturi se vor naște doar sub alt cer…

***

Uneori părerea cuiva despre tine este atât de diferită de felul în care îți percepi propria persoană, încât în momentul în care o afli, parcă te detașezi de tine, te privești dintr-o parte, te analizezi prin ochii altcuiva și… ți se dezgustă sau te îndrăgostești de ceea ce pretinde a fi tu în concepția lumii…

***

Îmi este o persoană apropiată și străină în același timp… Țin mult la părerea sa, deși nu întotdeauna sunt de acord… Am fost atât de impresionată de felul în care mă vede, încât n-am rezistat tentației să-mi „înveșnicesc” portretul o:-)

———————————————————————————————————————————————–

„Destul de complicat să te descurci din prima cu ea. Nici nu prea sesizezi pe cine ai în faţă: o puştoaică din generaţia Pampers sau o femeie aşezată cu toate puse la locul lor. Nu, toate nu sunt puse la locul lor, în nici un caz. Aici e şi farmecul comunicării cu ea, iar cine trece de momentul comunicării, află lucruri foarte interesante.

Gusturile ei depăşesc de departe ceea ce se crede despre ăştia mici – primul semn de întrebare îţi bate la uşă atunci când afli ce muzică ascultă. Şi să-i zici că-i învechită, n-ai cum… Nu se poate, dar nici nu e adevărat…

Aparenţele înşeală serios în cazul ei. Privirea-i rece te trimite la păscut pentru că habar n-ai ce zace acolo. Şi dacă ţi se pare că ai înţeles ceva, după, înţelegi că ţi se pare doar. Liniştea din ochii săi te ţine în gardă, dar garda parcă te cheamă s-o rupi şi să sari dincolo. Iar dincolo… Nu ştiu, că n-am fost!

De fapt, este un om și o femeie care este femeie și se comportă ca atare. Și față de care trebuie să te comporți exclusiv ca față de o femeie. S-o venerezi, s-o ignori, s-o iubești și s-o bați. Gingas, dar s-o bați. Anume așa se va instaura pacea interioară între respectivul aspirant și ea…”

Mi-e așa de greu să urmăresc zilnic oameni care, având viața în mâinile lor, o privesc, oftează, o pun în buzunar și merg mai departe…

Și nu mă refer la faptul că toți trebuie să atingă Everestul, să-și deschidă afaceri, să-și ia de cumătri politicieni, să aibă mașini luxoase și casă cu 3 etaje la telecentru… Dar măcar… să fie cât de cât fericiți, mulțumiți măcar de ceva în viața asta…

Oameni care se trezesc dimineața lângă persoane pe care nu le iubesc, merg la servicii prost plătite, care nici măcar nu le sunt pe placul sufletului… Sau și mai trist… Oameni relativ tineri, care nu au văzut în viața lor marea decât de pe litoralul Ucrainei, dar poate nici atât… Care nu-și permit să meargă la un restaurant nici măcar o dată în 5-10 ani… Oameni chinuiți, triști, disperați, dar zombați… nefericirea nu și-0 arată nici măcar în oglindă…

E dureros să urmărești astfel oameni… Îți vine să-l tragi pe fiecare de mână, să-l zdruncini de umeri: „De ceee????” De ce  nu ai curaj să trântești ușa în nasul soțului nespălat și beat, în fața soției curve și cu gură de șarpe, în fața serviciului istovitor și neiubit, în fața prietenilor profitori și falși, în fața a tot ce te dezgustă și a tot ce a devenit, din nicăieri, viața ta??? De ce?…

Știu că e ușor de zis… Și cu ce drept judec viața altora?…