Niciodată nu am înțeles oamenii care spun că nu se tem de moarte… Moartea e strașnică și gândul la ea nu poate provoca decât frică și fiori îngrozitori. Deși până acum m-a ferit viața de pierderea cuiva apropiat prin moarte, un singur gând la ea mă zguduie… Și aș spune multe despre moarte, și l-aș contrazice pe Vieru, care spune că nu are nimic cu moartea… Cum să nu ai nimic cu ea, cum să nu te temi de ea, dacă distruge, ucide, pustiește tot în raza de 1023892947938940 de km…??? Atât de tare mă tem de ea, încât atunci când îmi bântuie gândurile, fug, caut să văd oameni dragi și veseli, dau muzica la maxim, mă uit la o comedie, orice, numai să uit că există și că… pândește.

Și nu vreau să spun nimic mai mult. Doar că azi, din senin, am înțeles că vreau să fiu incinerată. Știu că acum mulți se vor gândi: ei, hai, iar gânduri depresive, trebuie de bucurat de viață, ce mai? Dar vreau. Vreau să știu că, plecând de AICI, voi pleca, în toate sensurile acestui cuvânt, iar corpul meu va dispărea, ușor, în vânt, în loc să fie mâncat de viermi.

Și ca să termin pe o notă mai pozitivă, să știți că am ținut să las acest „testament”, în speranța că, peste ani, cândva, copiii mei vor descoperi această postare și-mi vor respecta o dorință atât de normală pentru o fată 23 de ani :) Nu de alta, dar așa de uitucă fiind, sunt sigură că în timpul vieții o să uit să-i anunț despre planurile mele pentru viața de dincolo :)

Atât. Mă duc să pun muzică :)