Duminică seara..  Gândurile fug aiurea…

Sorbesc din cafeaua amară ca pelinul. Mi s-a terminat zahărul. Urmăresc o emisiune cu Lupu și mă minunez. Obosit el ori obosită eu, nu desprind nicio idee concretă sau, cu atât mai mult, nouă, din emfaticul discurs.

Mai fac o cafea, schimb postul și încerc să înțeleg starea mea din ultimele săptămâni. Dar, mai ales, din ultimele două zile.

Ieri dimineață m-a trezit fanfara. În 4 ani de când m-am aciuat la cuibul meu, este a doua oară când văd cum pleacă cineva, pentru totdeauna, din casa asta. Vreo 10 minute, cât timp a cântat marșul funebru, am stat încremenită, cu ochii în sicriu, fără să-mi dau seama că plâng. Priveam corpul bătrânei și mă gândeam… poate e băbuța care hrănea mereu câinii vagabonzi, poate e Baba Cloanța care mereu striga, de la balcon, la toți străinii care parcau în fața casei sau la tinerii gălăgioși, poate e bătrânica pe care o vedeam uneori, în nopțile de nesomn, cum începea, pe la 4.00, să măture trotuarele… În oricare dintre cazuri, e unul dintre oamenii de care mă ciocnesc aproape zi de zi, fără să-i salut și să am habar sau cel mai mic interes ce-i cu viața lor. Dar am plâns-o.

Fără să înțeleg de ce, de ieri dimineața și până în clipa asta am fost ca mută. Nu am avut chef și putere să discut cu nimeni, cu atât mai mult să văd… Spre uimirea mămicăi mele, care e obișnuită că măcar în weekend să vorbim pe îndelete… Spre uimirea unor persoane care au vrut să mă scoată din casă și pe care i-am refuzat.

Azi mi-era dor de un anume om. Omul la care e suficient să mă gândesc ca să mă sune. Și, zic, na, telepatia cui o are, tocmai azi n-a funcționat. Ca să văd abia seara că am uitat telefonul în baie pe la amiază și că unul dintre apelurile pierdute e anume de la acel om. Dezamăgire și mulțumire, în același timp.

Mâine începe încă o săptămână a naibii de grea și, decisivă, într-un fel. Nu știu ce se va schimba în curând, dar cert e că se va.

Până una alta, am pus la download o comedie și mă duc să-mi mai fac o cafea. Să aveți o săptămână frumoasă!

Astăzi e ziua EI.

Cea pe care o iubesc până la doamne-doamne și înapoi. Cea pentru care mi-aș da viața într-o secundă, fără să mă gândesc, chiar dacă știu că aș face-o nefericită astfel. Cea pe care o întristez, de multe ori. Cea pentru care mă străduiesc să fiu mai bună în fiecare zi.

Cea care mă iubește, indiferent dacă râd sau plâng, dacă o bucur sau o întristez, dacă o ascult sau nu. Cea care mă înțelege și atunci când nici eu nu mă înțeleg. Cea care mă susține și atunci când eu singură nu m-aș susține. Cea care știe să mă cuprindă și să-mi spună „te iubesc, dulceața mamei amară!” anume în secunda în care am nevoie să-mi amintească cineva că mă iubește și că niciodată, dar niciodată nu am voie și nici chip să mă simt singură pe lume.

Știu că am întristat-o de multe ori. Și ea știe. Dar nu știu dacă știe de câte ori am spălat, lacrimă cu lacrimă, fiecare lacrimă vărsată din ochii ei verzi.

Și una știu: trebuie să fac tot ce-mi stă în puteri în viața asta ca să-i răsplătesc măcar o parte din dragostea nemărginită cu care m-a înconjurat mereu, copilăria frumoasă și fără griji pe care mi-a dăruit-o, educația pe care (ca să-l citez pe fratele meu) nu știu dacă aș fi în stare s-o dau copiilor mei, mintea lucidă, sufletul bun și, nu în ultimul rând, ochii ei verzi…

Te iubesc, mămica mea scumpă!

Totul este mai mult decât straniu.

Oamenii pe care îi țineai așa, frumușel, aranjați, pe un piedestal, brusc, te dezamăgesc. Atât de tare, încât ai senzația că ai mâncat o torbă de pelin.

Oamenii pe care îi țineai la distanță, brusc, te susțin și te ajută fără să le ceri, fără să le spui ce se întâmplă cu tine. Pur și simplu pentru că s-a întâmplat să fie alături, întâmplător, să simtă că ar putea cumva să te facă să te simți mai bine și n-au ezitat s-o facă. Într-o clipă, un om străin îți devine atât de drag, că-ți vine să-l cuprinzi și să-i faci un ceai.

Oamenii despre care credeai că nici nu știu de existența ta, brusc pot să-ți facă un mare rău. Că, na, așa, nu le-ai zâmbit și nu ai savurat cu gura căscată fiecare cuvânt spus de ei în clipele lor de glorie, că nu te-ai aliniat în armata lor de fani, că ai avut tupeul să faci abstracție de autoritatea lor, că ți-ai căutat de treabă fără să ceri ajutor sau sfaturi inutile care le-ar fi confirmat lor că tu știi cine-s ei și că te închini seara, înainte de somn, la poza lor.

Oamenii care sunt cu tine de la începutul vieții, brusc, îți demonstrează, din senin, că nu te iubesc așa cum credeai tu. Ci de 490 de miliarde de ori mai puternic. Și oamenii ăștia, brusc, fac așa ca ceilalți oameni, pur și simplu, să nu mai conteze.