Duminică seara..  Gândurile fug aiurea…

Sorbesc din cafeaua amară ca pelinul. Mi s-a terminat zahărul. Urmăresc o emisiune cu Lupu și mă minunez. Obosit el ori obosită eu, nu desprind nicio idee concretă sau, cu atât mai mult, nouă, din emfaticul discurs.

Mai fac o cafea, schimb postul și încerc să înțeleg starea mea din ultimele săptămâni. Dar, mai ales, din ultimele două zile.

Ieri dimineață m-a trezit fanfara. În 4 ani de când m-am aciuat la cuibul meu, este a doua oară când văd cum pleacă cineva, pentru totdeauna, din casa asta. Vreo 10 minute, cât timp a cântat marșul funebru, am stat încremenită, cu ochii în sicriu, fără să-mi dau seama că plâng. Priveam corpul bătrânei și mă gândeam… poate e băbuța care hrănea mereu câinii vagabonzi, poate e Baba Cloanța care mereu striga, de la balcon, la toți străinii care parcau în fața casei sau la tinerii gălăgioși, poate e bătrânica pe care o vedeam uneori, în nopțile de nesomn, cum începea, pe la 4.00, să măture trotuarele… În oricare dintre cazuri, e unul dintre oamenii de care mă ciocnesc aproape zi de zi, fără să-i salut și să am habar sau cel mai mic interes ce-i cu viața lor. Dar am plâns-o.

Fără să înțeleg de ce, de ieri dimineața și până în clipa asta am fost ca mută. Nu am avut chef și putere să discut cu nimeni, cu atât mai mult să văd… Spre uimirea mămicăi mele, care e obișnuită că măcar în weekend să vorbim pe îndelete… Spre uimirea unor persoane care au vrut să mă scoată din casă și pe care i-am refuzat.

Azi mi-era dor de un anume om. Omul la care e suficient să mă gândesc ca să mă sune. Și, zic, na, telepatia cui o are, tocmai azi n-a funcționat. Ca să văd abia seara că am uitat telefonul în baie pe la amiază și că unul dintre apelurile pierdute e anume de la acel om. Dezamăgire și mulțumire, în același timp.

Mâine începe încă o săptămână a naibii de grea și, decisivă, într-un fel. Nu știu ce se va schimba în curând, dar cert e că se va.

Până una alta, am pus la download o comedie și mă duc să-mi mai fac o cafea. Să aveți o săptămână frumoasă!