Sunt lucuri pe care, oricât aș vrea, NU POT să le retrăiesc. E mai presus de mine. Sunt locuri în care nu pot să mă întorc. Oameni pe care nu pot să-i revăd. Cântece pe care nu pot să le ascult.

De câte ori vreau să mă întorc la școală… Să intru în fiecare cabinet care m-a primit, cuminte, 11 ani de zile… În cabinetul claselor primare, în cabinetul de limbă română, în cel de limbă rusă, în cabinetul mămicăi mele… Să-mi cuprind profesorii atât de dragi, să mă așez în prima bancă din mijloc, să stau sub teiul din curtea școlii… De câte ori vreau, dar nu pot.

De câte ori vreau să mă întorc și la facultate… De fiecare dată când trec pe strada Mateevici vreau să urc la etajul 4 din blocul central al universității care mi-e atât de dragă și care mi-a dat atât de multe… Oameni, în primul rând, care au intrat în viața mea și au schimbat-o cum au știut ei mai frumos. Să merg în cantina de la subsol, să beau un ceai negru cu prietena mea, Sofica, și să ne mustre conștiința că întârziem la ore… Să stau în sala de lectură de la etajul II și să pregătesc, pe ultima sută de metri, proiectul de care depinde nota de la sfârșit de an… Să lucrăm din noapte în noapte cu Alina, ca să organizăm cel mai frumos bal al bobocilor… Să nu ne despărțim zile și nopți cu Ion, Ion, Viorica, Vasea, Alex, să inventăm glume și scenarii pentru TVC… Și pur și simplu să ne distrăm, cum doar la căminul jurnaliștilor se poate… Să mai stau de vorbă cu tanti Musea de la „vahtă” și să mai ascult povestirile ei interesante despre politicieni și jurnaliști de renume, care s-au perindat și ei prin celebrul cămin 6… Să merg la mare cu cei mai veseli, buni și nebuni „sindicaliști” ai USM… Să hrănesc, din nou, câinele bolnav din fața blocului central… Asta dacă mai trăiește. Și.. nu pot.

Iar pozele… Voi des revedeți pozele voastre din copilărie, adolescență? Eu nu. Pentru că, iarăși, nu pot.

Dar de câte cântece fug…  Și dacă întâmplător le aud undeva, în vreun local sau în transport, îmi pun căștile în care să aud orice altceva, numai nu asta.

De oameni nici nu mai spun. Oamenii care au rămas în trecut, fie și din cel mai simplu motiv – timp, nu e timp, cu cât mai mult timp trece, cu atât mai greu îmi vine să-i revăd.

Nu pot face toate lucrurile astea pentru că doare. E straniu, e complicat. Fie vorba și despre oameni, perioade, amintiri foarte frumoase – tot ce e din trecut doare din imposibilitatea de a le întoarce. Iar mimarea unei retrăiri doare mai tare decât mimarea unui soi de indiferență. E greu, complicat de explicat. Nu știu dacă mai simte cineva astfel. Dacă da, mi-ar fi mai ușor să-mi fie greu. Că oricum nu pot.