Tragediile. Grele. Dureroase. Lungi. Oricât de sarcastic ar suna, cred că fiecare trebuie să treacă printr-o mare durere în viaţa asta ca să-şi întărească aripile. Pentru că odată trecut printr-o tragedie, de oricare natură ar fi ea, prinzi la imunitate cum nu prinzi într-o sută de ani de viaţă în roz.

Din fericire (abia de curând am înţeles că din fericire), am trecut prin asta, acum mai bine de un an. Şi abia acum încep să înţeleg cât de tare am avut nevoie de o astfel de zdruncinătură. Ştiu oameni foarte puternici. Şi fiecare dintre ei au trecut prin tragedii – le-a murit copilul, părintele, au fost trădaţi de cei pe care-i credeau cei mai apropiaţi, au pierdut averi etc etc. Şi după asta au devenit puternici. Pentru că după ce viaţa te loveşte cu fruntea de asfalt, un ghiont nu te poate răni nicidecum.

Când am trecut prin ce am trecut, nu vroiam să ştiu decât un lucru: când va trece durerea? O tot întrebam pe mămica mea: cââââând?! Şi ea îmi repeta: “Draga mea, te vei trezi într-o dimineaţă şi ea pur şi simplu nu va fi”. Nu-mi era suficient. Vroiam să ştiu când. Şi mămica mi-a zis. A durat puţin mai mult decât mi-a spus, dar în acel moment mă liniştise deadline-ul pe care mi-l dăduse ea.

***

O femeie şi-a pierdut copilul. Şi la scurt timp de la acea tragedie o vedeam plină de viaţă şi zâmbet. Şi eu nu aveam cum să nu mă revolt în sufletul meu de moldovean din talpă de indiferenţa ei, cum mi se părea mie atunci. Tot atunci mămica m-a învăţat unul dintre cele mai de preţ lucruri pe care le-am aflat de la ea. “Nu judeca oamenii. N-ai de unde să ştii ce se întâmplă în sufletele lor şi ce-i împinge la o faptă sau alta”. Şi de atunci am încetat să-i judec. Şi de atunci mi-e mult mai uşor să trăiesc.

***

Cândva în viaţa mea a existat cineva. Cineva pe care l-am lăsat foarte greu să intre în viaţa mea. Cineva care a făcut foarte multe pentru mine. Cineva care mă implora în genunchi să-i jur că n-o să plec niciodată de lângă el. Cineva care cu multă răbdare şi multe lucruri frumoase m-a făcut să îi ofer unul dintre cele mai importante roluri în viaţa mea. Cineva care m-a iubit nebuneşte. Că fără asta nu răbda toate păcatele mele şi nu făcea atâtea pentru mine. Cineva pe care, într-un final, l-am lăsat să intre în cele mai de preţ ascunzişuri ale sufletului meu. Şi, odată ajuns acolo, a făcut ravagii. Aşa cum doar oamenii pot să facă. Pentru că animalele au mai multă bunătate în inimă. Nu şi oamenii. Acel cineva care mi-a provocat cea mai mare suferinţă prin care mi-a fost dat să trec, dar, în schimb, mi-a dat una dintre cele mai de preţ lecţii de viaţă. Nu se poate să te încrezi în nimeni orbeşte pentru că de la oameni te poţi aştepta la orice.

Este atât de greu să încerci să ştergi un capitol important din viaţă… Să nu suni la acelaşi număr de telefon la fiece bucurie, fiece tristeţe. Să nu mergi la aceeaşi adresă. Să nu aştepţi miezul nopţii ca să fii primul om care îl felicită de ziua lui. Să nu-i compari pe toţi bărbaţii cu el.

Apoi veni o zi. Cineva mi-a cerut numărul lui de telefon. Şi, din obişnuinţă, am încercat să-l spun. Ca să-mi dau seama că nu-l mai ţin minte şi a trebuit să-l caut în agendă. Apoi veni o altă zi. Am trecut întâmplător prin faţa casei lui. Şi mi-am dat seama că şovăiesc: trăieşte în prima sau totuşi în a doua scară. Apoi veni şi ziua în care am înţeles că durere n-a mai rămas. Dimpotrivă. Mi-am dat seama câte lucruri minunate mi s-au întâmplat după şi care nicidecum nu s-ar fi întâmplat într-o altfel de orânduire a evenimentelor din viaţa mea.

***

Am avut o vară nebună, cu mult soare, zâmbet şi dragoste (prietenii ştiu de ce). Poza de mai jos e foarte importantă pentru mine. Tocmai mă întorsesem dintr-o vacanţă vis. Pluteam. Plutesc şi acum. Era ziua în care o cineva îmi ceruse numărul de telefon pe care memoria mea îl trimisese în coşul de gunoi.