Nu am mai fost acasă de opt luni de zile…

*****

Acum 10-15 ani… În această zi mă trezea mămica, frumos și dulce, cum știe numai sufletul de mamă să te scoată din lumea viselor… „Nicuța, Nicușor, Hristos a înviat…”

Și mă trezeam… în această zi mă trezeam repede… De cu seară adormeam cu nerăbdarea în suflet să vină mai repede dimineața…! Îmi plăcea la nebunie să mă spăl pe față într-un vas cu apă în care se afla un ou roșu, unul alb și să văd bănuții strălucind la fundul apei…! Vedeam în acest obicei un farmec de nedescris, nici acum nu știu de ce… :-?

Îmi amintesc de sărbătorile de Paște din copilărie și mi se asociază mereu cu zilele nespus de însorite… Și acele raze de soare care luminau casa… și masa de sărbătoare plină cu bucate delicioase, cum doar mămica mea (și a fiecăruia) poate găti… și ciripitul păsărilor… și adierea îmbătătoare de primăvară… și lătratul câinilor din sat… și „Hristos a înviat!”-ul oamenilor care trec pe drum… și vocea puternică, dar binevoitoare a tăticului meu, care răspundea „Adevărat a înviat! Încotro?”…  și bunica mea, care nu vine niciodată cu mâna goală – mereu vine cu ceva ce are și acest ceva e atât de sincer și… nevinovat… un buchețel de toporași… niște mere dulci… niște bomboane deloc scumpe, dar… de la bunica! Și dragostea pe care o citeam în ochii tuturor… mezina familiei, fiecare se simțea oarecum obligat să mă ocrotească, să mă alinte, să mă bucure… :”> Mereu am simțit asta și mereu am încercat să nu profit… De fapt, nici nu era nevoie… :)

citeşte mai departe

Au mai rămas 4 zile până când noul an va “izghi” cu piciorul uşile caselor noastre, iar eu încă nu ştiu cum şi unde o să mă găsească această clipă… Ca aproape în fiecare an, probabil că mă voi decide în ultima sau penultima zi :) .

Între timp, tot mai des mă prind la gândul că analizez anul care aproape că a trecut… 2009 a adus puţine schimbări în viaţa mea, dar esenţiale…

citeşte mai departe

De mică, îmi tot puneam pieptenele sub pernă când mă culcam. Ah, da, şi neapărat o pereche de ciorapi de ai lui tati scump al meu. Ah, da, şi o punguţă cu 25 de nume de băieţi, adunate cu mare chin, timp de câteva zile, de la prietene şi colege. Şi muream de ciudă că m-am născut ditamai pe 25. Şi muream de invidie că Snejana, buna mea prietenă şi colegă de bancă, e născută pe data de 3. Ce simplă şi lipsită de griji îmi părea viaţa ei în acele momente…

Dezamăgirea cea mare venea abia peste un an. În fiecare an visam persoane diferite. Încetişor – încetişor, mi-am visat toţi colegii de clasă, toţi vecinii şi, de câteva ori, pe Adrian Ursu. Mai mult, în fiecare an tot alegeam un nume nou – de la Gheorghe şi Ion, până la Ricardo şi Mohamed.

În anul II, împreună cu 2 prietene, am hotărât să trecem la artileria grea. Am chemat spiritele. După ce Viktor Ţoi ne-a refuzat frumos (noi ne-am zis că, probabil, era la o altă chemare deja), am hotărât să fim patrioţi şi am chemat duhul lui Grigore Grigoriu, care decedase cu vreo doi ani în urmă. Şi Grigore Grigoriu a venit. Of, credeţi-mă naivă, dar vreun an după aceea încă mai eram sigure că aşa a şi fost. Acum mă fac a nu ţine minte şi mi-e mai uşor să mă fac că plouă decât să ştiu că cred în prostii.

citeşte mai departe