Shi fignea, nu mai pot de durerea bloggerimii care n-o încăput ieri în limuzina de la Orange și de scârba sărmanilor sinistrați. S-au trezit moraliștii din noi. Brusc și în toți odată. Am donat salariul de o zi, de rând cu toți colegii, iar noi suntem foarte mulți. Toată familia mea ajută cu haine și produse. De toate se întâmplă. Acum ne închidem toți în case și înghițim cheile de scârba inundațiilor?
Da, e strașnic. Da, mi-e groază să mă gândesc la ceea ce simt sărmanii oameni. Dar asta nu înseamnă că trebuie să anunțăm doliu național și să arătăm pe la toate colțurile cât de tare ne doare sufletul pentru casele duse pe apa sâmbetei.
Dacă nu țipăm tot facebookul cât de nesimțiți îs cei care ieri s-au plimbat cu limuzina prin oraș, în timp ce unii oameni mâncau pâine uscată pe un țolic ud și cu picioarele în mâl, asta nu înseamnă că nu ne pasă și că avem aluminiu în loc de inimă, iar prin venele noastre curge plumb în loc de sânge. Și asta nu înseamnă că facem mai puțin decât cei care nu scapă nicio ocazie să se laude cu cei 200 de lei donați.
Și apoi, cred că cei care rup cămașa de pe ei de la atâta compasiune pentru sinistrați, nu fac asta decât din propria frustrare că nimeni nu le apreciază sufletul cât Nistru de mare.
Gata, nu mai zic nimic la acest subiect. Vor zice cei cu suflet mare, pe care la sigur îi va deranja că bloggerimea din limuzină mai are și nas să nu se simtă vinovată.
Acum un an, iată ce se întâmpla în parcul central – se năștea o idee. La naștere au venit moașe de prin toate colțurile tărâmului internaut moldav, iara mama ideii, un zmeu cu un cap, alt cap, încă un cap, încă alt cap și plus încă un cap, a avut parte de o naștere ușoară, în urma căreia a apărut un copil frumos, numit Privesc.Eu.
Timpul trecea și cât creșteau alții într-un an, Privesc.Eu creștea într-o săptămână. Numele lui a ajuns până la urechile crailor roșii, împăraților verzi și regilor albaștri. În timp ce craii vroiau să-și împartă moșiile cu el, iar muritorii de rând îi purtau pică pentru faima sa, Privesc.Eu își căuta de treaba sa, crescând de la o zi la alta mai înalt, mai drept, mai frumos și mai puternic.
***
Cât nu am luat-o definitiv prin miriște, ridic cana cu ceai, pe care o am acum lângă mine, și solemn spun: hip-hip, URA! Trăiască Privesc.Eu, care a făcut un pic mai fericiți jurnaliștii de la noi din țară 
În ultimul timp am fost mai mai puțin pozitivă, mai puțin zâmbitoare, mai puțin înțelegătoare și mai rătăcită în propriile gânduri decât altădată… O stare schimba pe alta de fiecare dată când soarele își schimba poziția pe cer, iar stările erau de fiecare dată mai ciocnite cap în cap… Un fel de schizofrenie incipientă… Și mereu, același gând: „De ce??? Eu doar nu sunt așa!”…
Nici cafeaua cu lapte, nici masajul, nici discuțiile cu persoanele speciale din viața mea, nici somnul, nici nesomnul, niciun film bun, nici „1984”, nici Beatles, Richard Marx, Rufus Wainwright, Noutilius Pompilius sau Agata Kristi nu mai erau în stare să mă facă să mă simt bine mai mult de 5 minute… Foarte grea și neînțeleasă stare…
***
Vineri spre sâmbătă, la ora 3.00, îmi iau zborul spre Marte. Merg acolo unde mă simt eu cel mai bine de mic copil… Acolo unde întâmpin primul răsărit și petrec ultimul apus… Acolo unde îmi place să țip ca pescărușul seara, pe plajă (aici urmează iminentul „prietenii știu de ce”)…
Vreau să mă întorc peste două săptămâni cu pieptul plin de aer care să-mi ajungă pentru mult timp înainte… Spre marea mea fericire, voi mai avea o mică evadare vara aceasta… Și vreau să trag și atunci mult aer în piept, cât pentru un an de zile…
Și mai vreau ca la întoarcere lucurile să… rămână la fel. Straniu, dar cea mai mare pierdere pe care am suportat-o anul acesta a fost pierderea optimismului… Mi s-a înfipt în vene o stare aproape cronică de „și azi ce se mai întâmplă?”…
***
Adevărata faţă a omului poate fi văzută în momentele de panică ale acestuia, da? Iar vorbind concret despre societatea noastră, alintată cum este ea, momentele de panică se reduc la situaţiile în care confortul omului este pus în pericol.
Cum altfel? Peste noi cutremure nu dau, ultimul care s-a simțit mai binișor a fost prin 2004-2005… Ploi, la fel.. A fost o ploaie mare prin 90-92, nu ţin minte exact, straşnică ploaie, mi-e groază să-mi amintesc…
Bun, acum despre adevărata față a noastră, a celor care suntem, aparent, cuminți și educați. Cea mai relevantă situație în care omul poate fi văzut până în măduva coastelor este șezutul într-un rând enorm. Ca sălbaticii. Privim cu răutate. Cel de alături ar putea atenta la bucata noastră de carne vie. E destul ca unul să treacă mai în față, din diferite motive, poate să privească ceva mai de aproape, poate să întrebe până la ce oră lucrează, că toți sar în cap: „Cața-cața-cața!”… citeşte mai departe
Stă în mine un țipăt, gata-gata să se rupă de pe buze… Nu știu de unde izvorăște…Nu știu ce îl oprește atâta amar de vreme să erupă…
Uneori, serile, mă simt bolnavă… așa de bolnavă moral… Este o stare de o tristețe grea și deasă… Parcă simt cum mi se împiedică respirația de pe buze, se rostogolește calică până pe la mijlocul gâtului și acolo se încâlcește cu țipătul nestrigat și… crește în el… Urăsc și mă complac totodată în starea asta… Pe cât e de grea, pe atât e de unică… Unica în care nu e loc de altcineva…
Senzație că sufletul sau ceea ce numim noi suflet, acolo, la mijlocul pieptului, este strâns într-un pumn mare și bătătorit… atât de vie această senzație…
Dar, aaahhh…. țipătul! În ce pădure să merg să-l smulg din mine cu mâinile pline de sânge, să-l tai cu o bucată de sticlă, găsită în glod…? Mi-a zâmbit tristețea… iar eu i-am zâmbit înapoi… Nu se poate să-i zâmbești, voi să nu-i zâmbiți… Ea, neiubită fiind prin esența ei, se atașează disperat de cei care au lipit-o măcar odată la piept…
Comentarii recente