Sunt lucuri pe care, oricât aș vrea, NU POT să le retrăiesc. E mai presus de mine. Sunt locuri în care nu pot să mă întorc. Oameni pe care nu pot să-i revăd. Cântece pe care nu pot să le ascult.

De câte ori vreau să mă întorc la școală… Să intru în fiecare cabinet care m-a primit, cuminte, 11 ani de zile… În cabinetul claselor primare, în cabinetul de limbă română, în cel de limbă rusă, în cabinetul mămicăi mele… Să-mi cuprind profesorii atât de dragi, să mă așez în prima bancă din mijloc, să stau sub teiul din curtea școlii… De câte ori vreau, dar nu pot.

De câte ori vreau să mă întorc și la facultate… De fiecare dată când trec pe strada Mateevici vreau să urc la etajul 4 din blocul central al universității care mi-e atât de dragă și care mi-a dat atât de multe… Oameni, în primul rând, care au intrat în viața mea și au schimbat-o cum au știut ei mai frumos. Să merg în cantina de la subsol, să beau un ceai negru cu prietena mea, Sofica, și să ne mustre conștiința că întârziem la ore… Să stau în sala de lectură de la etajul II și să pregătesc, pe ultima sută de metri, proiectul de care depinde nota de la sfârșit de an… Să lucrăm din noapte în noapte cu Alina, ca să organizăm cel mai frumos bal al bobocilor… Să nu ne despărțim zile și nopți cu Ion, Ion, Viorica, Vasea, Alex, să inventăm glume și scenarii pentru TVC… Și pur și simplu să ne distrăm, cum doar la căminul jurnaliștilor se poate… Să mai stau de vorbă cu tanti Musea de la „vahtă” și să mai ascult povestirile ei interesante despre politicieni și jurnaliști de renume, care s-au perindat și ei prin celebrul cămin 6… Să merg la mare cu cei mai veseli, buni și nebuni „sindicaliști” ai USM… Să hrănesc, din nou, câinele bolnav din fața blocului central… Asta dacă mai trăiește. Și.. nu pot.

Iar pozele… Voi des revedeți pozele voastre din copilărie, adolescență? Eu nu. Pentru că, iarăși, nu pot.

Dar de câte cântece fug…  Și dacă întâmplător le aud undeva, în vreun local sau în transport, îmi pun căștile în care să aud orice altceva, numai nu asta.

De oameni nici nu mai spun. Oamenii care au rămas în trecut, fie și din cel mai simplu motiv – timp, nu e timp, cu cât mai mult timp trece, cu atât mai greu îmi vine să-i revăd.

Nu pot face toate lucrurile astea pentru că doare. E straniu, e complicat. Fie vorba și despre oameni, perioade, amintiri foarte frumoase – tot ce e din trecut doare din imposibilitatea de a le întoarce. Iar mimarea unei retrăiri doare mai tare decât mimarea unui soi de indiferență. E greu, complicat de explicat. Nu știu dacă mai simte cineva astfel. Dacă da, mi-ar fi mai ușor să-mi fie greu. Că oricum nu pot.

Duminică seara..  Gândurile fug aiurea…

Sorbesc din cafeaua amară ca pelinul. Mi s-a terminat zahărul. Urmăresc o emisiune cu Lupu și mă minunez. Obosit el ori obosită eu, nu desprind nicio idee concretă sau, cu atât mai mult, nouă, din emfaticul discurs.

Mai fac o cafea, schimb postul și încerc să înțeleg starea mea din ultimele săptămâni. Dar, mai ales, din ultimele două zile.

Ieri dimineață m-a trezit fanfara. În 4 ani de când m-am aciuat la cuibul meu, este a doua oară când văd cum pleacă cineva, pentru totdeauna, din casa asta. Vreo 10 minute, cât timp a cântat marșul funebru, am stat încremenită, cu ochii în sicriu, fără să-mi dau seama că plâng. Priveam corpul bătrânei și mă gândeam… poate e băbuța care hrănea mereu câinii vagabonzi, poate e Baba Cloanța care mereu striga, de la balcon, la toți străinii care parcau în fața casei sau la tinerii gălăgioși, poate e bătrânica pe care o vedeam uneori, în nopțile de nesomn, cum începea, pe la 4.00, să măture trotuarele… În oricare dintre cazuri, e unul dintre oamenii de care mă ciocnesc aproape zi de zi, fără să-i salut și să am habar sau cel mai mic interes ce-i cu viața lor. Dar am plâns-o.

Fără să înțeleg de ce, de ieri dimineața și până în clipa asta am fost ca mută. Nu am avut chef și putere să discut cu nimeni, cu atât mai mult să văd… Spre uimirea mămicăi mele, care e obișnuită că măcar în weekend să vorbim pe îndelete… Spre uimirea unor persoane care au vrut să mă scoată din casă și pe care i-am refuzat.

Azi mi-era dor de un anume om. Omul la care e suficient să mă gândesc ca să mă sune. Și, zic, na, telepatia cui o are, tocmai azi n-a funcționat. Ca să văd abia seara că am uitat telefonul în baie pe la amiază și că unul dintre apelurile pierdute e anume de la acel om. Dezamăgire și mulțumire, în același timp.

Mâine începe încă o săptămână a naibii de grea și, decisivă, într-un fel. Nu știu ce se va schimba în curând, dar cert e că se va.

Până una alta, am pus la download o comedie și mă duc să-mi mai fac o cafea. Să aveți o săptămână frumoasă!

Astăzi e ziua EI.

Cea pe care o iubesc până la doamne-doamne și înapoi. Cea pentru care mi-aș da viața într-o secundă, fără să mă gândesc, chiar dacă știu că aș face-o nefericită astfel. Cea pe care o întristez, de multe ori. Cea pentru care mă străduiesc să fiu mai bună în fiecare zi.

Cea care mă iubește, indiferent dacă râd sau plâng, dacă o bucur sau o întristez, dacă o ascult sau nu. Cea care mă înțelege și atunci când nici eu nu mă înțeleg. Cea care mă susține și atunci când eu singură nu m-aș susține. Cea care știe să mă cuprindă și să-mi spună „te iubesc, dulceața mamei amară!” anume în secunda în care am nevoie să-mi amintească cineva că mă iubește și că niciodată, dar niciodată nu am voie și nici chip să mă simt singură pe lume.

Știu că am întristat-o de multe ori. Și ea știe. Dar nu știu dacă știe de câte ori am spălat, lacrimă cu lacrimă, fiecare lacrimă vărsată din ochii ei verzi.

Și una știu: trebuie să fac tot ce-mi stă în puteri în viața asta ca să-i răsplătesc măcar o parte din dragostea nemărginită cu care m-a înconjurat mereu, copilăria frumoasă și fără griji pe care mi-a dăruit-o, educația pe care (ca să-l citez pe fratele meu) nu știu dacă aș fi în stare s-o dau copiilor mei, mintea lucidă, sufletul bun și, nu în ultimul rând, ochii ei verzi…

Te iubesc, mămica mea scumpă!

Totul este mai mult decât straniu.

Oamenii pe care îi țineai așa, frumușel, aranjați, pe un piedestal, brusc, te dezamăgesc. Atât de tare, încât ai senzația că ai mâncat o torbă de pelin.

Oamenii pe care îi țineai la distanță, brusc, te susțin și te ajută fără să le ceri, fără să le spui ce se întâmplă cu tine. Pur și simplu pentru că s-a întâmplat să fie alături, întâmplător, să simtă că ar putea cumva să te facă să te simți mai bine și n-au ezitat s-o facă. Într-o clipă, un om străin îți devine atât de drag, că-ți vine să-l cuprinzi și să-i faci un ceai.

Oamenii despre care credeai că nici nu știu de existența ta, brusc pot să-ți facă un mare rău. Că, na, așa, nu le-ai zâmbit și nu ai savurat cu gura căscată fiecare cuvânt spus de ei în clipele lor de glorie, că nu te-ai aliniat în armata lor de fani, că ai avut tupeul să faci abstracție de autoritatea lor, că ți-ai căutat de treabă fără să ceri ajutor sau sfaturi inutile care le-ar fi confirmat lor că tu știi cine-s ei și că te închini seara, înainte de somn, la poza lor.

Oamenii care sunt cu tine de la începutul vieții, brusc, îți demonstrează, din senin, că nu te iubesc așa cum credeai tu. Ci de 490 de miliarde de ori mai puternic. Și oamenii ăștia, brusc, fac așa ca ceilalți oameni, pur și simplu, să nu mai conteze.

Niciodată nu am înțeles oamenii care spun că nu se tem de moarte… Moartea e strașnică și gândul la ea nu poate provoca decât frică și fiori îngrozitori. Deși până acum m-a ferit viața de pierderea cuiva apropiat prin moarte, un singur gând la ea mă zguduie… Și aș spune multe despre moarte, și l-aș contrazice pe Vieru, care spune că nu are nimic cu moartea… Cum să nu ai nimic cu ea, cum să nu te temi de ea, dacă distruge, ucide, pustiește tot în raza de 1023892947938940 de km…??? Atât de tare mă tem de ea, încât atunci când îmi bântuie gândurile, fug, caut să văd oameni dragi și veseli, dau muzica la maxim, mă uit la o comedie, orice, numai să uit că există și că… pândește.

Și nu vreau să spun nimic mai mult. Doar că azi, din senin, am înțeles că vreau să fiu incinerată. Știu că acum mulți se vor gândi: ei, hai, iar gânduri depresive, trebuie de bucurat de viață, ce mai? Dar vreau. Vreau să știu că, plecând de AICI, voi pleca, în toate sensurile acestui cuvânt, iar corpul meu va dispărea, ușor, în vânt, în loc să fie mâncat de viermi.

Și ca să termin pe o notă mai pozitivă, să știți că am ținut să las acest „testament”, în speranța că, peste ani, cândva, copiii mei vor descoperi această postare și-mi vor respecta o dorință atât de normală pentru o fată 23 de ani :) Nu de alta, dar așa de uitucă fiind, sunt sigură că în timpul vieții o să uit să-i anunț despre planurile mele pentru viața de dincolo :)

Atât. Mă duc să pun muzică :)